În memoria trenului de la ora 6

Nu mulți au auzit de el. Și cei care au auzit nu vor să mai audă vreodată. Cei care sunt nevoiți să-l folosească s-au transformat în oameni fără principii, au căpătat trăsături specifice numai Omului Păianjen( ajung mai târziu la asta) sau așa-zisei Bridezilla.
Unii sunt așa de obsedați de a pune mâna pe un loc liber încât atunci când o fac ocupă chiar două- "să fie!". Dar cei care n-au avut șansa să aiba un loc, pentru care au plătit, că tot veni vorba, consideră că l-au apucat pe Dumnezeu de picior fie și dacă au un loc pe jos, pe podea, pe hol, nicidecum în compartiment- unii n-au parte nici măcar de asta.
Și toate pentru ce? Pentru a urca în Trenul de la ora 6 și a ajunge acasă. Casa situată unde? Undeva pe ruta Constanța- Călărași, că pe aici trece Măria Sa, Trenul.

Acest proces ce are ca scop ocuparea unui loc începe cu câteva - secunde? Nu!, minute?- Nu!, ore? Da!- înainte, când EI, navetiștii, se strâng pe peron. Evident, majoritatea( îmi place să cred că toți, dar n-am dovezi concrete) , se învoiesc de la muncă pentru a ajunge aici. La fiecare șuierat de tren, pe toți îi trece un fior... "Oare vine?" e întrebarea pe care absolut fiecare creier de pe acel peron o procesează. Și desigur, experiența nu-i trădează. Chiar vine. Și trenul se apropie de ei Și ei de tren. și toți se duc ușor, ușor, ușor și mai aproape și mai aproape și mai aproape de șine. Și ce dacă o să dea peste ei? Mare lucru! Măcar ocupă un loc. Cel puțin teoretic. "Cum? Să prindă X un loc și eu nu? Ce fel de bărbat sunt? Cum mai dau eu ochii cu nevastă-mea și cu ai mei copii dacă nici măcar un loc nu pot să prind? O să mă arunc." Și se aruncă. La propriu. Pe tren. Doamne ferește de alte subînțelesuri! Și aici intră Omul Păianjen în scenă. Dar iese la iveală și personalitatea de Bridezilla în curând, prieteni, în curând-, imediat ce urcă în tren și toți, dar absolut toți se blochează în ușa vagonului. Da, în încercarea de a ieși din blocaj, majoritatea cedează psihic când văd că cei de la cealaltă intrare pătrund nestingheriți pe ușa și își așează posterioarele pe toate locurile. Și ochii le ies din orbite și părul li se ridică și înjură și înjură și înjură și se calcă în picioare și se îmbrâncesc și un om normal ca mine sigur nu s-ar sufoca acolo, nici măcar n-ar fi turtit și nici măcar n-ar adresa mesaje de genul "Doamne, iartă-i că nu șiu ce fac, dar pe mine ia-mă, ia-mă acum!" . Dar nu se întâmplă minunea.
Și așa, un om normal ca mine rămâne cu locul liber de pe culoar, de pe podea, eventual lângă baie(asta-i altă poveste), doar ca să ajungă acasă pentru că n-a mai fost de luni de zile și crede că acum e momentul s-o facă. Nimic mai trist sau ridicol sau jenant.
Dar de ce acel "în memoria" din titlu? Pentru că acum a apărut InterReggio. Sfântul InterReggio! Dar cum? Trenurile care ciculau de nu-știu-câți ani pe șinele românești au fost scoase? Dar e inadmisibil! E strigător la cer! ( cum spunea o publicație) Dar cum? Nu există de fapt vreo îmbunătățire în circulația feroviară? Și o lacrimă stă să pice din ochiu-mi de culoarea smaraldului...